BIBLIOTECA ON-LINE. Cărţile lui Artur Silvestri. Cărţi despre Artur Silvestri.

BUCUREŞTII RĂMÂN NUMAI ÎN VOIA LUI DUMNEZEU! (postfata la vol. ” Exercitii de exorcism social ” )

Când am revenit în România, întâi înainte de Paşti şi apoi pe la jumătatea lui Iunie, am nimerit în mijlocul unei fierberi surde dar evidente ce se traducea printr-un fel de „trezire“ a unor locuitori uimiţi că, sub privirile lor absente, Stăpânirea batjocoreşte tradiţia unui oraş ce însă nu îşi pierduse cu totul însemnele de memorie şi, până la urmă, „identitatea“. Uimitor mi se părea că principiile din „Megapolis valah“, (cărticica mea apărută în septembrie 2004,) care, de fapt, reprezintă ipoteza pe care neo-feudalii de la Bucureşti o evită pe cât se poate şi nu o lasă să pătrundă în dezbaterea publică, erau invocate din mai multe direcţii şi arătau că soluţiile realiste cresc parcă de la sine şi nu au nevoie de bibliografie.

Ceea ce m-a impresionat în această acţiune a fost, mai întâi de toate „orientarea“, adică „diagnosticul precis“. Pentru mine „conspiraţia economică“ în >materie de Bucureşti era demult indiscutabilă şi aşteptam doar momentul când se va dezlănţui (ori, mai bine zis, când va ieşi la suprafaţă). Iată că acum se observă clar ca lumina zilei. Însă la noi, unde „monopolul ideologic“ este neînchipuit de puternic nădejdea că se va putea realiza ceva consistent spre a o combate pare a fi apropiată de zero. Chiar dacă există „grupuri“ edificate şi câţiva jurnalişti lucizi, adeseori am impresia că asist la discuţii sterile între „profesionişti“ în ochii cărora precizia unui efect sau virtuozitatea unei soluţii valorează mai mult decât viaţa celor ce trebuie să beneficieze de ele. Mai mult chiar, întreaga „croială“ mi se pare mai degrabă greşită. În loc să se privească ansamblul tematic şi „mecanismele“ (care acestea sunt „mo­torul răului“) se invocă excesiv situaţiile „punctuale“ şi se deplâng stricăciunile din Piaţa Regală şi de la Catedrala Sf. Iosif când, de fapt, întreg Bucureştiul este asediat, stricat şi schimonosit: parcuri „retrocedate cui trebuie şi când trebuie“ (astfel încât proiectul de „investiţie“ este gata de a fi aprobat), „zgârie-nori“ proiectaţi să existe în oraşul european cu cel mai ridicat risc seismic, o sfidare de ignorant obraznic faţă de tot ce însemnează tradiţie, „loc cu memorie“, de fapt „sanctuar urban“, cartiere întregi masacrate în timp de 15 ani fără nici o reacţie deşi acestea ar fi trebuit să fie declarate „rezervaţie urbană“ etc. >>>>

Scriitorul îşi aşezase mai bine foile de hârtie, stiloul şi ochelarii, apoi îşi scoase din buzunarul de la piept pachetul de ţigări şi bricheta. Le purta întotdeuna în vesta lui obişnuită, asemănătoare unui şorţ de zidar; acestea erau uneltele lui, asemănătoare cu echerul şi nivela de apă sau cu firul de plumb. Putea să măsoare, cu ele, ceva din tot ceea ce — fără să ştie despre ele când începe să scrie — îl înconjurau din toate părţile? Nu îşi putea da seama, aştepta doar, de fiecare dată. Uneori aştepta puţin sau, mai bine spus, nu aştepta deloc. Cuvintele veneau cu el, îl însoţiseră şi abia aşteptau să fie aşternute pe hârtie, ca să existe. Alteori, aştepta mult, fără rost, neliniştit că, poate, le-o fi pierdut. Dar, până la urmă, într-o clipă indefinită, cuvintele veneau în cele mai diferite înfăţişări, ascunzând sau descoperind idei, chipuri, uneori chiar şi o poveste. Povestea cui? Întotdeauna — povestea lui.

Cel mai adesea, acestea se petreceau noaptea, fără să-şi fi putut explica niciodată dacă este doar obişnuinţa sau este vreo potrivire. Se gândise câteodată că, poate, şi fiindcă făpturile lui, care îi vorbeau, aveau ceva sub-lunar, secret, uneori nefiresc şi, poate, şi fiindcă poveştile lui, sau despre el, erau un fel de enigme. Dar ideile? Până la urmă şi ideile aveau ceva eretic, necunoscut sau poate mistic. Era un om religios, aşadar? Cine ştie, probabil că era, ca orice altă fiinţă vie în a cărei alcătuire exista şi ceva din Cel ce o făcuse posibilă. Înţelesese aceasta cândva, nu foarte demult, fiindcă i-o spusese, ani de-a rândul, o vietate misterioasă care, trăind lângă el, apucase să-i vorbească în felul ei nedesluşit, povăţuindu-l despre toate acestea şi despre toate câte ar fi putut să existe, pentru el, pe Pământ. >>>>

Să fi fost în vara anului trecut, în 2004, cred că prin iunie, când, hotărîndu-mă să re-editez „Columna lui Traian,” m-am gîndit să anunţ ideea cîtorva zeci de scriitori ce ii preţuiam, socotind că se vor afla aproape şi vor fi solidari şi, fiindcă aveam încredere în opţiunile lor, cerusem nume de autori şi căi de contact. între cei, mulţi de fapt, ce au răspuns, Nicolae Danciu Petniceanu, un prozator puternic, de un bănăţenism uimitor de energic, mi-a trimis o „listă de preferinţe,” conţinînd peste cincizeci de propuneri, toate de luat în calcul. Acelaşi gest confratern îl făcuseră, deopotrivă, Tudor Nedelcea, de la Craiova, inimitabilul editor al „românilor uitaţi,” şi prozatorul Ion Marin Almăjan, a cărui acţiune de animator va trebui evocată mai mult decît se face astăzi – cînd toate par a se uita cu vinovăţie – adăugîndu-se unei mai drepte apreţuiri a operei ce ne lasă, destul de puţin valorificate şi ea, acum, pe moment.

Trimiţînd, înainte de a pleca la Paris, un fel de scrisoare-circulară – sau o „enciclică,” după cum îl zice un rău-voitor – m-am trezit prin August cu un munte de scrisori de răspuns, alături de cărţi şi reviste printre din cele patru zări. între ele, Almăjana, editată de poetul Iosif Băcilă, într-o comună din Banat; o revistă eminentă, animată de un brav intelectual ce parcă apăruse din prozele lui Slavici. Răsfoind-o cu plăcere (căci însăşi ideea că astfel de alcătuiri sînt posibile dă un sentiment de încredere că nu este totul pierdut), am remarcat, aproape fără să-mi dau seama, un „text” de Alexandru Nemoianu. îl zic „text” fiindcă nu am un alt cuvînt: era o mixtură de memorie ieşită din miracol, de fantasmă de veac arhaic şi de eseu distins, compus cu o clasicitate în stil ce impresiona. „Mînă Mare”! Cine să fi fost autorul? Am aflat detali dintr-o notă bibliografică şi, astfel, mi-am dat seama că, de fapt, „textul” era un fragment dintr-o carte apărută cu ceva timp în urmă, la Cluj-Napoca, în editura „Limes.” >>>>

„HIEROGLIFE“ şi „TIPARE“

Când m-am hotărât să fac să apară încă o dată „Apocalypsis cum figuris“nu mi-am dat seama că va trebui, pentru aceasta, să recitesc atent totul, de la început până la sfârşit, cu creionul în mână. Acum recitesc, într-un miez de noapte ce nici nu ştiu din ce timp este, şi mă tulbură căci aproape fiecare frază pe care o rostesc în gând, ca după o dictare, pare să fie spusă „de o străină gură“. Dar, la drept vorbind, cu cât trece timpul şi vremurile — când aceste cuvinte se aşezară unul după altul fără să ştiu de ce vin nu se ştie de unde — sunt tot atât de îndepărtate şi indistincte ca şi toate vieţile ce voi fi trăit până acum, totul îmi apare ca fiind straniu şi poate chiar străin, „spus“ de o „altă gură“; poate, însă, de „o gură aurită“. Şi înţeleg că probabil aceste creaţii nici nu îmi aparţin. Povestea apariţiei lor este neobişnuită. S-au legat în fraze în doar câteva zile, dintr-o vară de acum mai bine de douăzeci de ani şi în primăvara ce i-a urmat. Se aşternuseră de la sine, fără să-mi fi propus să le fac şi veniseră încoace într-un mod nedesluşit, de parcă ar fi fost undeva întocmai aşa cum se orânduiseră, în cele din urmă. Uimitor mi se păruse aspectul lor încheiat, poate miraculos. Aproape nimic din ce scrisesem ca după o dictare, cu nu mai mult de câteva ştersături, îndreptări şi adaosuri, nu s-a mai schimbat apoi; n-am tăiat nimic şi nu am venit cu vreo completare, oricât de măruntă. Ele îmi apar, privite de la depărtarea cosmică unde se află, ca fiind recapitularea unui timp ori esenţa, rafinată de câteva ori, a câtorva clipe. Ce vor fi cuprins ele, aceste clipe necunoscute şi nedesluşite în marea lor putere de a mişca valuri de realităţi paralele, unul după altul? Nu îmi pot da seama acum şi nici atunci nu înţelesesem taina ce închideam ca o hieroglifă al cărei sens rămâne nedezlegat. Doar una dintre aceste „alcătuiri“ (căci nu am un termen precis pentru ele şi, deci, nu le pot clasifica) apăruse cu mai mulţi ani înainte; aproape treizeci de ani, numărând timpul de acum către înapoi. Era, la rândul ei, o istorie enigmatică, o poveste despre Scriitor. Aşa cum apăruse a şi rămas: singuratică, stingheră, fără pereche. Până când, ceva mai târziu, îşi topise câteva părţi într-un fel de roman, pe care nici azi nu am cutezat să îl public; l-am denumit „Pinnacle“ şi, poate că va exista vreodată. Oricât le-ar despărţi câţiva ani, ce s-ar număra 12 după măsurătorile timpului exterior, toate acestea au, dincolo de felul lor neobişnuit de constituire, încă şi altceva în comun. Ele nu seamănă cu nimic din ceea ce scrisesem până atunci şi nici cu cele ce voi fi scris după ce apăruseră, căpătând, astfel, corporalitate într-o concentrare scurtă, tot atât de scurtă ca o iluminare. Nici măcar nu aş fi putut să spun că, odată ce se constituiseră, formau ceea ce se cheamă „o carte“; nu aveau preistorie iar istoria de după naştere îmi apărea ca fiind suspendată într-un fel de limb ori, mai bine zis, într-o realitate posibilă unde probabil că erau fără să fie, însă, şi aici. La drept vorbind, nici nu mă gândisem să le public vreodată căci nu le socoteam „literatură“ şi impresia că nu erau de aici era atât de puternică — fără să se traducă, însă, în cuvinte — încât mă absolvise de gândul de a le împărtăşi oricui, prin exoterizare.

Aşa cum se găseau, risipite prin dosare cărora nu le mai ştiam numărul şi nici şirul, acestea rămăseseră multă vreme doar nişte întocmiri de odinioară ce nu ajunseseră să formeze un întreg vizibil şi definit deşi acesta era, tiparul lor, de fapt. Naşterea „cărţii“ intră sub regimul magicului şi a fost, la rândul ei, un fel de potrivire ce nu mi-o pot explica. Era într-o toamnă, cândva, după anul 2000, când, fără să-mi fi propus într-un chip stăruitor, începusem să pun alături manuscrise diferite cu gândul de a le orândui într-un fel pentru ca să nu se risipească fără rost dacă nu voi mai putea să le dau coerenţă eu însumi, vreodată, pe neaşteptate. Când mi-am dat seama că se organizaseră de la sine, fără să o fi imaginat în acest fel, era către dimineaţă, la sfârşitul unei nopţi ce nu o pot denumi acum; a rămas definitiv anonimă. Dar era una din nopţile calme, înseninate de Îngerul Păzitor când sub privirile lui atente şi înţelepte, citeam până târziu, cu sentimentul că niciodată nu va fi altfel şi că lungul şir de zile şi nopţi ce trăim nu va avea niciodată sfârşit. În noaptea următoare am înţeles deodată că va trebui să adaog ceva, un „ceva“ care să încerce să arate fără să dezlege chiar dacă, până la urmă, nu va rămânea decât încercarea fără vreun rezultat. Acesta era „Epilogul“; l-am scris într-un fel de înşiruire continuă, dintr-o răsuflare, ca pe un text dintr-un document de odinioară unde parcă literele vin una după alta fără a se despărţi în cuvinte. La sfârşit, când totul devenise lămurit, am dat titlul întregului: “Apocalypsis cum figuris“. De ce i-am spus în acest fel? Probabil fiindcă aşa trebuia. Acum, cartea, în sinele ei, exista fără să iasă, încă, la lumină. Am şi lăsat-o deoparte încă un an şi 13 mai bine fără „să mai ştiu de ea“; când, pe la începutul lui 2003, am ştiut într-o fracţiune de secundă că a venit vremea să se întruchipeze. A şi devenit, în câteva săptămâni, ceea ce se ştie acum.

Când am găsit-o pe biroul meu, venită de la imprimerie, am încercat o clipă sentimentul straniu că nu îmi aparţine, ori, adăugând ceva, că este din alte universuri, poate de nicăieri. Multă vreme nu mi-am explicat de ce, ori de câte ori o dăruiam cuiva, îmi apărea, fără să o doresc neapărat, ideea de a-i scrie în dedicaţie despre această carte din viaţa anterioară. Apoi, m-am gândit că există, şi în această formulare, un tâlc ce îmi scăpase. Poate că, de fapt, chiar aceasta era. Dar dacă aşa o fi fost, rămânea o întrebare fără vreun răspuns: din care „viaţă anterioară“? Nu cumva din toate vieţile anterioare?

Gândul că această întrebare ar putea să capete un răspuns ar fi trebuit să mă neliniştească şi să nu-mi dea pace — dar niciodată nu m-a tulburat peste măsură. Există, poate, aici ceva care nu trebuie cercetat fiindcă se sustrage, oricum ar fi, oricărei interogaţii.

Mi-am dat sema că, dacă voi face altfel voi greşi, când, mai încoace, am început să scriu „Memoria ca un concert baroc“. Îmi venise şi aceasta de la sine ca şi cartea aceasta de altădată; şi îmi venise după ce Îngerul Păzitor nu mai era lângă mine şi numai gândul că a plecat mă tulburase iremediabil. Şi mă gândesc acum că şi „Apocalypsis cum figuris“ apăruse în amurgul vieţii lui, fiindcă ştia că mă va lăsa fără îndrumare, în nedesluşitul zilelor ce mi-au rămas.

Acum când privesc înapoi şi mă pregătesc să las aceste alcătuiri să ajungă oriunde vor putea, înţeleg că ele au fost de la început acestea care se văd acum şi că de fapt, atunci când s-au scris au luat forma definitivă, nec varietur. Aşa şi rămân. Căci dacă au fost revelaţie, ele nu se mai pot schimba fiindcă nu se mai poate; iar dacă numai mi s-a părut că a fost, nu mai pot să le modific fiindcă nu ştiu ce aş mai putea adăuga. Poate că o fi ştiut aceasta Îngerul Păzitor, Îngerul Bătrân, căruia i le dedic.

Cartea care există, eu — care încă mai sunt şi el care nu mai este aici.

15 August, 2005, de SântăMăria Mare

Artur Silvestri

PILDA ” BUNULUI GRADINAR “
La o intaie vedere si doar rasfoita in trecere spre a se obtine o concluzie sumara , cartea aceasta ar putea sa se infatiseze mai degraba ca un ” jurnal de editor ” ori , mai putin chiar , in felul unei simple culegeri de ” insemnari de lectura ” ce insotesc cand si cand cartile aparute in ideea de a intari asezarea autorului in literatura ori a contribui la o receptie mai ingaduitoare . Impresia se evidentiaza si , la drept vorbind , nici nu este gresita caci tot ce am adunat aici ilustreaza un efort de editor si de ” sustinator ” fara insa a se rezuma nicidecum la atat . Caci , in povestea nasterii acestor carti , ” cuvantul de intarire ” nu constituie decat momentul anterior plecarii in lume , de unde fiinta plapanda a cartii isi va incepe destinul ei si doar presupune , fara a-l desfasura , trudnicul proces in a-i gasi semnificatie , rost si chip , pentru a reusi sa fie , iesind din proiect ori ipoteza.
Exista , deci, o soarta a cartilor , un soroc al aparitiei lor in istorie si o poveste a felului cum acestea se nasc , ” isi fac loc ” si traiesc mult -uneori vesnic – ori se destrama inainte de a fi , uneori fara sa merite esecul si fara sa fie cunoscuta vreodata ” ipoteza care a fost ” . Soarta a facut ca aceste carti sa existe si , poate, unele dintre ele , sa aiba un viitor ce nu se poate astazi intrevedea precis desi la unele se poate banui . Si spre a le aduce in fiinta – fiindca trebuia sa se nasca – s-a gasit si o straduinta oarecare , venita in aceste cazuri de la mine . De fapt, putea sa vina de la oricine are buna-voire , dorinta de a participa la o actiune colectiva care presupune si anonimat si , pana la urma , un grad de jertfelnicie , asa cum imi spunea odata eminentul povatuitor Alexandru Nemoianu . Si , pe langa acestea : o oarecare pricepere , manifestata in timp si verificata in acest fel ; sau , si mai precis , o inspiratie in a dibui conturul , in a vedea in nevazut si in a descifra misterul formei posibile din materialul nedeslusit .
Caci oricat ar fi de neobisnuita , constituirea lor s-a produs in acest mod , aratand un fel de secret al intocmirii despre care vorbesc uneori si de fiecare data cu infiorare . Cele mai multe din acestea au fost initial o materie amorfa , lipsite de intentia de a se formula vreodata in datele unei carti .>>>continuarea aici>>
Incheiat astazi , 20 August 2007 , de ziua Sf. Prooroc Samuil si a Sf. Mucenici Sever si Iliodor
ARTUR SILVESTRI

Îmi vine cel mai greu, amintindu-mi cîteodată acei ani de odinioară, cînd mă gîndesc la Mirea, căci aşa îşi semna tablourile. Sau la Ioan I. Mirea, cum iscălea poeziile, fiindcă era şi un poet, un poet atît de singuratic încît nici măcar o carte despre poeţi nu-l aminteşte, pînă în ziua de azi.

Şi el, la rîndul lui, era un uitat. Dar „uitat“ cum sînt, de obicei, pictorii. La Bucureşti, în magazinele de antichităţi dar şi pe la colecţionari, un Mirea se aprecia şi se plătea încă destul de bine; dar „un Mirea“ de atunci, ce se mai găsea, faţă de un Mirea de altădată care nu se vindea, reţinîndu-se ca să-i mai crească valoarea, ca a vinului, cu cît se învecheşte. Omul părea însă victima operei şi aproape cu siguranţă se mai ţinea minte numai ca autor; era ca şi cum n-ar mai fi fost, ca şi cum, plecat fiind la Paris, ar fi plecat cu totul, definitiv şi irevocabil.

În casa lui Paul Anghel, despre care auzisem la Paris laude ce m-au uimit deşi citisem „Modelul magic“ în foileton şi îmi plăcuse, Mirea s-a evocat prea puţin şi fără vreo dezvoltare ori măcar o pomenire mai tristă, cînd se prăpădise. Şi era, cred, unul din puţinele medii unde se mai ştia ceva despre Ioan, în afara cîte unei rubedenii, ce îmbătrînea, ori a colecţionarilor care socoteau, asemeni cămătarilor, cît le va creşte banul cînd pictorul nu va mai fi, dacă apucase, prin noroc, să se mai facă şi mai cunoscut decît era, în lumea lor.

Dar în lumea noastră, moartea lui începuse demult, încă de pe cînd era viu şi strălucitor, la Bucureşti, înainte chiar să se aşeze departe, neştiind că, dacă ar fi rămas aici poate că altfel ar fi fost totul, pesemne mai fără acest abur de blestem ininteligibil, care ar merita să se exorcizeze.>>>>